TRAGEDIE

In ziua de vineri,4 martie 1977, la orele 21 si 22 minute ,in Romania s-a produs un cumplit cutremur de pamant.A durat aproximativ un minut.

In acea zi,locotenent-colonelul Ion Stuparu avea o dupa-masa libera si s-a bucurat din plin de ea. S-a nimerit ca si sotia sa ,Suzana, sa aiba in acea zi o recuperare..
Optimist din fire,calm si echilibrat, Stuparu era mereu cu zambetul pe buze. Desi abia implinise 40 de ani, se simtea in buna masura un om realizat. Ii placea specialitatea pe care si-a ales-o si era apreciat la locul de munca.Isi iubea mult familia. Fetita,Alexandra-Daniela, eleva in clasa a sasea, trecuse de 12 ani.Era sarguincioasa si ascultatoare. Baiatul ,Mihai, avea doi ani si sase luni. Era rasfatatul familiei."Mi-am dorit mult un baiat,spunea deseori Stuparu. Zece ani l-am asteptat."
In dupa- amiaza aceea de 4 martie, tatal era cu fiul sau in Gradina Icoanei. "Daca aveam o singura ora disponibila,ma repezeam cu el in Gradina Icoanei. Ii placea asa de mult sa zburde!Nu statea o clipa intr-un loc.Iar eu alergam dupa el ,uitand de ani,de oboseala,de griji...Ne mutasem de curand in blocul "Scala".Inainte am locuit in Drumul Taberei. Am cedat doua apartamente,al nostru si al socrilor, ca sa ne mutam cu totii la un loc. Mihaita era invatat sa alerge mereu in aer liber. Aici,in centru, nu avea unde sa se joace. Cea mai mare bucurie a lui era sa-l duc in Gradina Icoanei, unde putea sa faca tot felul de nazbatii."
Pe la orele 19,Stuparu s-a intors acasa. In drum a trecut pe la farmacie sa ia un algocalmin.. Sotia acuzase o mica durere de cap. La 19 si 30 de minute sosise acasa si fetita,Alexandra- Daniela.Ceva mai tarziu ca de obicei. Avusese cor.
"Seara nu serveam mancare gatita. De data aceasta insa, isi aminti Stuparu cu nostalgie, sotia ne-a intrebat ce-am dori sa ne pregateasca. Am rugat-o sa ne faca o mamaliguta cu branza. Am luat masa in bucatarie, apoi ne-am retras in sufragerie. Facandu-ne comozi,"la pijama",ne-am asezat in fata televizorului. Socrul si soacra au ramas in bucatarie.Nici nu am urmarit acel film bulgaresc.Mihaita facea fel de fel de ghidusii,iar eu ii tineam isonul. Radeam impreuna cu el si cu sotia. La un moment dat,fetita s-a ridicat de pe scaun si a mers in bucatarie la bunici. Apoi...apoi... a urmat cataclismul...."
Avand o memorie si un simt al orientarii in timp si in spatiu iesite din comun , Stuparu va incerca si va reusi imediat dupa ce va fi salvat sa reconstitue secventa cu secventa intregul cosmar.
"Cand a inceput acel formidabil tangaj, fetita si socrii au navalit in sufragerie. Eu am apucat sa sting televizorul si sa ma indrept spre fetita care venea spre noi tipand. Am auzit trosnind peretii apoi totul s-a prabusit. Nu-mi pot aminti daca eu m-am trantit pe dusumea sau am fost doborat de suflul prabusirii. Cand mi-am revenit dupa primul soc, mi-am dat seama ca sunt intins pe burta, ca nu ma apasa nimic, dar nu pot face nici cea mai mica miscare.
Intai am strigat-o pe fetita. ...Dana!... Esti aici?... Stiam ca ea a fugit spre mine tipand. N-am primit nici un raspuns. Strafulgerat de ideea ca a fost strivita, ca nu mai exista, mi-a venit sa urlu. M-am stapanit insa si mi-am strigat fiul: Mihaita... Unde esti... Ce faci?
-Tati, sunt in fotoliu. Bebe e cuminte.
Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Mi-am retinut pana si rasuflarea sa-l aud mai bine, sa ma conving ca nu halucinez. Vocea linistita a copilului m-a linistit si pe mine.
Abia atunci am inceput sa deslusesc hohotele de plans ale sotiei. Fara sa-i adresez nici un cuvant am inceput sa strig cu toata forta de care eram capabil. Salvati-ne!.. Ajutor!.. Ajutor!...
Nu stiu cate minute am strigat asa , cuprins de disperare. Cred insa ca destul de repede mi-am revenit si am inceput sa actionez metodic. Intai si intai m-am straduit sa-mi imaginez situatia in care ne aflam. Am dedus ca peretii apartamentului s-au faramat, ca plafonul sufrageriei s-a prabusit. Partea dinspre bucatarie a atins parchetul si mi-a strivit fetita. Partea opusa a planseului sta sprijinita pe o comoda sau pe un cant de usa rasturnata. Planseul, facand unghi cu parchetul, trecea pe deasupra fotoliului in care se afla copilul.
In fata fotoliului, cazuta pe parchet cu spatele spre copil, se afla sotia. Eu eram alaturi de ei, intins pe burta. Nu puteam sa ating fotoliul, dar trebuia sa fiu destul de aproape,caci simteam cu trupul un picior de-al sotiei. Atat eu cat si sotia eram complet imobilizati. Doar Mihaita isi putea misca picioarele. Dar cu fiecare miscare isi lovea in cap mama.
Dupa ce am incercat sa-mi calmez sotia, am inceput sa strig sistematic,cam din sfert in sfert de ora, dupa ajutor.Dadeam de fiecare data indicatii precise: la ce etaj ne aflam, pe unde se poate patrunde la noi din diferite parti ale blocului, pe ce scara, etc. Nu-mi puteam imagina ca nu mai exista nimic, nici intrari, nici scari, decat un morman de moloz.
Sotia ma indemna sa nu strig,ci, daca pot, sa bat in ceva,caci trepidatia se propaga mai usor spre afara. Langa mine se afla lustra. Aveam in sufragerie o lustra mare din fier forjat. Eu ma aflam exact sub ea. Spre norocul meu, in momentul prabusirii tavanului, ea a fost impinsa lateral de suflul provocat, altel m-ar fi strivit. Cu o piatra de munte, aveam o colectie de astfel de pietre si una a ajuns exact langa mana mea, am inceput sa lovesc in lustra de fier forjat. Din cauza ecoului, sunetul produs imi dadea senzatia ca cineva apasa cu insistenta pe butonul soneriei de la intrare.
-Tati, ce facem acum? Nu mai plecam in dormitor?
-Nu puiul tatii, in noaptea aceasta trebuie sa ramanem aici. Bebe trebuie sa fie cuminte si sa faca nani in fotoliu.
Copilul a adormit repede si a avut un somn linistit. A doua zi cand s-a trezit a cerut ceva de baut.
-Tati, mi-e sete. vreau lapte sau bem-bem sau apa..., mi-e tare sete.
-Bebe , mai trebuie sa rabzi un pic. Va veni un nene si ne va aduce si de manacare si de baut.
Ofiterul Stuparu ne-a relatat fiecare intamplare cu incredibila precizie in timp. L-am intrebat:
-Cum ati socotit scurgerea orelor?
-Incepand cu cea de-a doua zi strigam dupa ajutor ori bateam in lustra din ora in ora. Iar intervalul de la o ora la alta il calculam dupa lungimea discutiilor cu sotia ori cu copilul si a pauzelor dintre conversatii.
-Si noaptea, cand dormeati?
-In hruba in care ne aflam , pentru mine era mereu noapte. Domnea un intuneric de nepatruns. Mihaita insa,care era cu fata in directia opusa in raport cu pozitia mea, a avut probabil in dreptul ochilor o minuscula bresa, caci el imi spunea dimineata:"Tati se lumineaza",apoi spre seara iar ma anunta:"Tati acum iar se intuneca." Cat timp a trait el ma ajuta sa nu incurc orele si zilele.
-Cum v-ati dat seama ca nu mai traieste?
-A murit duminica seara. N-as putea spune cu precize ora. Inca de la pranz mi-am dat seama ca i-a scazut vitalitatea. Raspundea la intrebari cu o voce tot mai pierduta. In prima zi isi misca mereu picioarele.Sotia trebuia sa i le prinda si sa-l linisteasca. "Bebe, stai te rog cuminte". " Bebe nu poate sta nemiscat". "Dar cu fiecare miscare, bebe o loveste pe mamica si pe mamica o doare capul". "Bine, Bebe va sta cuminte si pe mamica n-o s-o mai doara nimic".
Duminica, inainte de amiaza, mi s-a parut suspect ca aceasta conversatie nu s-a mai repetat. Apoi, dupa amiaza,copilul a inceput sa respire greu, sa horcaie. Pentru a nu-mi speria sotia m-am facut ca nu observ schimbarea si am continuat sa discut cu ea. Pana atunci sotia se comportase neasteptat de curajos, hotarata sa indure orice si oricat pana vom fi salvati.
Spre seara insa a incetat brusc sa-mi mai raspunda. Probabil, tinand piciorusele copilului in mana, ea a simtit cum se racesc si a stiut clipa in care s-a stins. In loc sa tipe, a facut un soc nervos. De toate acestea mi-am dat seama doar dupa cateva ore, cand in sfarsit am intrebat-o:
-Ce face copilul?
Mi-a raspuns pe un ton neasteptat de calm.
-E bine, e la mine in brate!
Mi-am dat seama imediat ca aiureaza si am intrerupt brusc conversatia pentru a nu o tulbura mai tare.
Tarziu, spre miezul noptii, a inceput sa strige:
-Cheama-l pe doctorul Rosu. Copii nostri sunt cuminti, nu-i putem lasa sa sufere...M-auzi.. Cheama-l mai repede pe Rosu, el ii stie de cand au fost mici, el, numai el poate sa-i scape!
Nu si-a mai revenit. Tacea aproape tot timpul. In rarele clipe cand mi se adresa vorbea incoerent. Ma trimitea in bucatarie sa aduc pepsi copilului. De cateva ori poate sa fi avut totusi momente de reechilibrare. Mi-a cerut sa strig dupa ajutor. Dar imediat ce incepeam sa bat in lustra imi cerea sa incetez:"Termina o data! Ce rost are? Nu vezi ca nu ne mai salveaza nimeni!"
Daca nu murea copilul ea ar fi rezistat. Pe ea n-a infrant-o foamea sau setea, ci pierderea copiilor. A supravietuit copilului asa, cu mintea buimacita, 10-12 ore. S-a stins cred luni, inainte de amiaza.
Pentru Stuparu au inceput orele cele mai groaznice. Pana atunci preocupat de copil, apoi de starea sotiei,la el, nici nu s-a gandit.Oricat de grea a fost pierderea fetitei si a socrilor in prima noapte, atat timp cat erau alaturi de el sotia si copilul isi dadea seama ca viata poate fi reluata de la inceput. Se simtea dator sa reziste de dragul copilului si al sotiei. Dar acum?
" Lucrul cel mai insuportabil au fost acele ore nesfarsite alaturi de cadavrele celor care mi-au fost atat de dragi. Incercam sa ma gandesc pentru o clipa ca totul este doar un cosmar. Dar mirosul greu al cadavrelor ma aducea la realitate. In ultima zi am avut mereu senzatia ca aud cum se descompun. Era ca si cum milioane de bule de aer s-ar fi spart fara incetare."

Ion Stuparu a fost gasit si salvat dintre ramasitele blocului prabusit dupa trei zile si patru nopti.

pasaje din cartea " ACELE ZILE SI NOPTI"